Pentru ca tot ti-am zis ca scriu poezi sa iti las si eu una.
desi poezia are o tenta cam erotica.Poezia se intituleaza
Legati de dorinta
In parul tau mainile mele cauta atingerea ta
In trupul meu tu cauti implinirea mea
Cand furtuna se dezlantuie afara
Noi face dragoste acoperiti de vualul de seara
Ma privesti cu ochi plini de pasiune salbatica
Privirea ta de foc imi spune ca vrei sa ne contopim intro singura fiinta
Eu fascinata si hipnotizata te privesc si te sarut ca o nebunatica
Cazandu-ti in brate,suntem unul,sunt aceeasi fiinta invaluiti de o singura dorinta
Iubirea ta pasionala,salbatica si nebuneasca
Ii cere fiintei mele ca numai pe tine sa te iubeasca
Suntem dependenti reciproc unul de celalalt
Suntem legati trupeste spiritual si sufleteste pentru vesnicie.
Singurateca ea mă asteapta să-i vin acasa,
In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.
Ei i se face rău de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
si tocmai să calce pe dinsa licheaua.
Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.
Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca să-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.
Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
să nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.
Cine dă, lui îşi dă...
Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.
Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,
Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.
Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.
Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
- De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!
Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
- Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.
- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!
Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.
Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.
Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
A. Paunescu
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.
Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.
Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.
Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.
Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.
Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.
Stropii de mare'n parul tau
Urme de buze pe umarul meu
Vara trecuta imi spuneai
Ca sunt valul ce il asteptai
Dar apoi nori s-au adunat
Si nu stiu de ce toamna mi te-a furat
Vantul doar sopteste acum
Nu mai e nimeni, esti singur pe drum
Si ploua, ploua, ploua peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua, noua vieti de-as avea
Le-as da pe-o vara ca cea in care-ai fost a mea
Iar e vara dar ai plecat
Versuri Voltaj - Vara trecuta
de pe www.versuri.ro Nu pot cladi castele din nisip uscat
Soarele nu e, s-a pierdut,
Nu mai iese din mare, ca anul trecut
Si ploua, ploua, ploua peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua, noua vieti de-as avea
Le-as da pe-o vara in care-ai fost a mea
Si ploua, ploua, ploua, peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua nu ne va mai canta
Nicio chïtara, pe-o plaja goala, undeva
venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
"Ramai sa mai ciocnim o cupa/La hanul vechi de pe coclauri.../caci pentru vin si pentru tine /Mai am in san un pumn de aur...//Ramai sa ne-ogoim tristetea /Si setea fara de-alinare/Cu vin albastru de la hanul/Din valea umbrelor fugare...//Stii tu frumoaso ca ulciorul /Din care bei infrigurata ,/L-a faurit candva olarul/Din tarna unui trup de fata?...//L-a faurit candva olarul,/Cel inspirat de duhul rau,/Din tarna unui trup de fata/Frumos si cald ca trupul tau....//Ca maine-om putrezi-n morminte/Uitati,nepomeniti de nime..../Ca maine vor veni olarii /Sa fure lut din tintirime...//Si trupul tau care mi-i astazi/Cel mai dorit dintre limanuri./Va fi un biet ulcior din care /Vor bea drumetii pe la hanuri.//Inmiresmeaza-te frumoaso/Ca un altar de mirodenii ! /Cat ochii iti sunt plini de flacari / Cat zarea-i plina de vedenii ! // Atat cat drumurile vietii / Mai au pe umeri bucurii /Caci maine in zadar vei bate /La porti de suflete pustii ......//Iubeste-ma acum,caci anii / Pe nazuinti ne-or pune frauri /Si zilele vietii noastre /Se duc ca undele pe rauri...// Si trupul tau care mi-i astazi /Cel mai iubit dintre limanuri / Va fi un biet ulcior din care / Vor bea drumetii pe la hanuri...// ---Omar Khayyam.....
Fiindcă este ziua femeii şi sunt mult prea multe de spus, am gândit că poezia aceasta, care mie imi place foarte mult, va spune mult mai mult decât aş fi reuşit eu.
> Asa e mama si a fost
> bunica
> Asa suntem femei langa femei
> Parem nimic si nu-nsemnam nimica
> Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
>
>
> Ei neglijenti, iar ele foarte calme
> Ei incurcand ce ele limpezesc
> Ei numai talpi si ele numai palme
> Acesta e destinul femeiesc.
>
> Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
> Nimic maret, nimic impunator.
> Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
>
> Pun lucrurile iar la locul lor.
>
> Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
> Si pentru care plata nici nu cer
> De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
> Ar fi ajuns si dincolo de cer.
>
> Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
>
> Ba strica mult si ele-ndreapta tot
> Si de aceea nimeni nu le crede
> Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
>
> Asa e mama si a fost bunica
> Si ca ele maine eu voi fi.
> Ce facem noi, femeile? Nimica,
> Decat curat si
> uneori copii.
>
> Suntem veriga firului de ata
> In fiecare lant facut din doi
> E greu cu noi femeile in viata
> Dar este imposibil fara noi….
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Si istoricii au scris poezii de dragoste. Imi plac poezile si periodic caut si citesc. Aceasta mi-am pus-o pe hi5 apoi m-am gandit sa ti-o las si tie aici. Scuze ca are dubla destinatie si nu e special si exclusiv pt tine.
Nicolae Iorga
Ci de-am fi singuri ...
Ci, de-am fi singuri amândoi
Si nime sa ne asculte,
Uitându-ma în ochii tai,
Ti-as spune asa de multe...
Ar trece vremea si n'am sti
Ce e aceia vreme
Si n'ar fi nimene din vis
În lume sa ne cheme.
Am fi departe tare dusi,
Straini de lumea'ntreaga:
Pe vesnicie ti-as fi drag,
Tu vesnic mi-ai fi draga;
Cu sarutari am sterge'n ochi
A'lacrimilor urme,
Si cine oare s'a'ndura
Al nostru raiu sa-l curme?
Ti-as spune vorbe dulci încet:
Ca sa le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tau de mine.
Si-atuncea de ne-om saruta,
A cui sa fie vina?
Nici tu, ca nu ma auziai,
Nici eu n'oiu fi pricina.
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn in treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incat sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntalneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si ceruri si pamant
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atarna de-un cuvant
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamani
Un pas facut alene,
O dulce strangere de maini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atatea ori
Si noaptea totdeauna.
Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
Fericirea-i idealul
dupa care alearga toti
Dar tu, fiul meu, te lupta
Binele sa-l faci de poti
Doar cautand sa-i faci pe altii
Fericiti si mangaiati
Fericirea ta o afli
Cand pe-a altora o cati.
Si tot Octavian Paler......Am invatat
> Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
> Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
> Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
> Restul ... depinde de ceilalti.
>
> Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
> Altora s-ar putea sa nu le pase.
> Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
> Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
>
> Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
> Ci PE CINE ai.
> Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
> Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
>
> Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
> Ci cu ceea ce poti tu sa faci
>
> Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
> Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
>
> Am invatat ca oricum ai taia
> Orice lucru are doua fetze
>
> Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
> S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
>
> Am invatat ca poti continua inca mult timp
> Dupa ce ai spus ca nu mai poti
> Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
> Indiferent de consecinte
>
> Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
> Dar nu stiu s-o arate
> Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
> Dar nu am dreptul sa fiu si rau
>
> Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
> Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
>
> Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
> Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
> Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
> Oricum te va rani din cand in cand
> Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
>
> Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
> Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
> Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
> Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
>
> Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
> Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
>
> Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
> Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
> Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
> Si nu faptele sale
> Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
> Si pot vedea ceva total diferit
>
> Am invatat ca indiferent de consecinte
> Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
> Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
> De catre oameni care nici nu te cunosc.
>
> Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
> Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
> Am invatat ca scrisul
> Ca si vorbitul
> Poate linisti durerile sufletesti
> Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
> Iti sunt luati prea repede ...
>
> Am invatat sa iubesc
> Ca sa pot sa fiu iubit.
> Avem timp - Octavian Paler
>
> Avem timp pentru toate.
>
> Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
> sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
> sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
> avem timp sa citim si sa scriem,
> sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
> avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
> avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
>
> Avem timp pentru ambitii si boli,
> sa invinovatim destinul si amanuntele,
> avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
> avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
> avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
> avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
> avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
> avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
>
> Avem timp pentru toate.
> Nu e timp doar pentru putina tandrete.
> Cand sa facem si asta - murim.
>
intr-o zi se intalnesc dragostea si prietenia.
DRAGOSTEA intreaba PRIETENIA: dak yo exist u ce rost mai ai?
PRIETENIA raspunde... k sa aduc un zambet acolo unde u ai lasat o lacrima.....
si nori in amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe sosele.
prin toamna privesti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntiia: fantastic
se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.
traim intr-un televizor color
cu sonorul dat incetisor...
in culori peruzea, lila, ecosez
zimbim obraz linga obraz, impreuna
ca Frank Sinatra si Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu timplele sidefii.
mi-au cam iesit fumurile de celebritate din cap
si viata literara mi se pare mai departe decit insulele Malvine
si fisnetele de pe strada mi se par pure obiecte estetice...
nu imi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid in mine ma face acum sa zimbesc.
stii cit ma obseda structura materiei? cit il iubeam pe Dylan Thomas?
stii cum plingeam ascultind "E perfect, mama"?
acum mentalitatea mea de producator s-a transformat intr-una de
consumator
si nu mai simt nevoia sa-mi cultiv obsesiile,
sa-mi intretin nefericirea.
visatoria mea trista s-a resorbit
acum, cand ai rasarit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, draga eu.
trec autoturisme absente
pe sosele fluorescente.
va veni spic de zapada
si va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada
o sa viscoleasca peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldura Truman Capote
in miros de scortisoara si vin.
in televizorul color
cu sonorul dat incetisor
din parul tau oricare fir, suvita si franj
va fi dublat cu frez, ciclamen si oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tample perlate.
stiu acum ca viata exista ca sa fie traita
asta inveti de fapt de la o femeie: ca nu esti nemuritor
ca nu esti tot una cu universul chiar daca esti un mic univers.
stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viata nimanui.
da labuta (vei da si boticul)
toamna isi agata baticul
in pomii turcoaz.
noi hoinarim prin fototapetul cu frunze galbui si cer de atlaz...
*Mircea Cartarescu - Da labuta(vei da si boticul)
"Daca vrei sa nu te mai intorci
Fereste-te de matraguna -
Ea-mi fura seara glasul
Si plange cu el
Din urmele talpilor tale;
Daca vrei sa ma uiti
Ascunde-te de luna -
Iti va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale;
Daca vrei sa pleci
Ascunde-te de ploaie,
Fereste-te de ninsoare,
Daca vrei sa ma uiti
Nu te apropia de mare,
Inconjura marea,
Nu te arata sub zborul pasarilor,
Fugi
De salciile cu pletele prelungi,
Pana vei gasi locul unde te
Asteapta uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar daca vrei sa pleci
Daca vrei sa ma uiti,
Nu incerca sa mori,
Mai ales nu incerca sa mori -
Stiu sa cobor ca intr-o fintana
Prin flori....."
Plângi, copila? – C-o privire umeda si rugatoare
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioare-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea,
Si sarut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost cruda-nvinuire,
A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
Trimite mesajÎnapoiNu poți trimite un mesaj fără conținut!Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje.Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.roMesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp.A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou.Mesajul a fost trimis.
desi poezia are o tenta cam erotica.Poezia se intituleaza
Legati de dorinta
In parul tau mainile mele cauta atingerea ta
In trupul meu tu cauti implinirea mea
Cand furtuna se dezlantuie afara
Noi face dragoste acoperiti de vualul de seara
Ma privesti cu ochi plini de pasiune salbatica
Privirea ta de foc imi spune ca vrei sa ne contopim intro singura fiinta
Eu fascinata si hipnotizata te privesc si te sarut ca o nebunatica
Cazandu-ti in brate,suntem unul,sunt aceeasi fiinta invaluiti de o singura dorinta
Iubirea ta pasionala,salbatica si nebuneasca
Ii cere fiintei mele ca numai pe tine sa te iubeasca
Suntem dependenti reciproc unul de celalalt
Suntem legati trupeste spiritual si sufleteste pentru vesnicie.
Singurateca ea mă asteapta să-i vin acasa,
In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.
Ei i se face rău de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
si tocmai să calce pe dinsa licheaua.
Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.
Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca să-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.
Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
să nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.
Lângă un sătuc de munte, în hăţişuri nepătrunse,
Un bătrân, adus de spate, un bordei mic îşi făcuse
Sub un fag cu umbră deasă, din pământ şi din nuiele,
Petrecând în sărăcie, între flori şi păsărele.
Făr‘ de nici-o mângâiere, far‘ de nici-un ajutor,
Rezemat în nişte cârje, sprijinea al său picior.
Chinuit aşa, sărmanul, îşi ducea al vieţii fir,
Până când l-o duce lumea din bordei, la cimitir.
Uneori, pleca bătrânul către satu-n sărbătoare,
Gârbovit, cu tolba-n spate, să cerşească demâncare,
Arătându-şi trist durerea prin zicala lui de pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
Îl ştia de mult tot satul şi, la orice sărbătoare,
Cei cu inima miloasă îi da-n tolbă demâncare.
El, atunci, cu voce slabă, mulţumea, zicând cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
Ani în şir trecu de-a rândul, mulţi din vremea lui muriră,
Însă pe el îndurarea Domnului îl sprijiniră.
Şi din când în când bătrânul către sat pleca, sărmanul,
Far-aşi mai schimba cojocul, cârja, tolba şi sumanul.
Înaintea lui sătenii îi ieşeau cu darul lor,
Ori de câte ori bătrânul le cerea un ajutor.
După ce îşi lua darul, tuturor zicea cu pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
De-al bătrânului des strigăt, deranjată mult, se pare,
Într-o zi, o gospodină, doamnă cu un nume mare,
Vru s-aducă la tăcere glasul ăstui cerşetor,
Ce bătea de multă vreme pe la poarta tuturor.
Repede făcu o pâine din faina cea mai albă,
Plămădită cu otravă, şi la copt a pus-o-n grabă.
Cum îi dete-această pâine, zise-n inima ei moartă:
- De acuma, ştiu eu bine, că n-o să mai vii la poartă!
Cerşetorul primi darul, îl privi cu bucurie,
Dar, frumoasă fiind pâinea, se gândeşte s-o mai ţie.
Şi-i repetă şi stăpânei vorba lui, cu multă pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
După ce colindă satul, se întoarce la bordei
Şi,-obosit, se odihneşte pe un scăunel de tei.
Dar nu se-odihneşte bine, că se-arată pe cărare,
Un fecior voinic şi-un câine, venind de la vânătoare.
Obosit şi mort de foame, şi uitând că-i de neam mare,
Când sosiră la colibă, tânărul cu voce tare,
Nemâncat de-o zi întreagă, strigă-n culmea disperării:
- Moşule, de nu te superi, n-ai ceva de-ale mâncării?
Căci tot rătăcesc de-aseară prin zăvoi, cu al meu câine,
Şi nu am gustat nimica, nici măcar un colţ de pâine.
Ştiu că uneori, pe cale, oamenii, cu multă milă,
Îţi mai pun ceva în tolbă, ba şi cei ce-o fac în silă.
- Cum să nu? răspunde dânsul, chiar acum am fost în sat,
Şi chiar mama dumitale pâine asta, ea mi-a dat.
Ia-o toată şi-o mănâncă; potoleşte-ţi foamea-n pace;
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
După ce mâncară pâinea, mulţumindu-i, a plecat
Spre căsuţa boierească, ce sclipea la ei în sat.
Ajungând acasă fiul, maică-sa-l îmbrăţişează,
Dar deodată rău îi vine şi la faţă se-ntristează.
- Ce-i cu tine? Mama-ntreabă, spune iute ce-ai mâncat?
Însă el cu vocea slabă, îi răspunde înecat:
- Doar atât mâncat-am, maică, pâinea albă şi frumoasă
Ce mi-a dat-o cerşetorul, ce-a trecut pe-aici, pe-acasă!
Un fior de groază mare, mamei, inima-i cuprinde,
Care-şi vede fiul dulce, cum, murind, pe pat se-ntinde.
Ţipă, urlă de durere, conştiinţa nu-i dă pace,
Vrea să-l scoale iar la viaţă, dar nimic nu poate face.
În durere-şi vede fapta cea mârşavă şi debilă
Şi îşi ia acum răsplata pentru gestul fără milă.
În urechi îi sună glasul moşului, trecând în pace:
”Cine dă, lui îşi dă, tată, cine face, lui îşi face’’!
(Prelucrare după autor necunoscut)
“Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.
Fericirile sunt halte,
Unde stam cat un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.
Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.
Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.
Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.
Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate un batran coboara,
Trist si frant, sau istovit.
Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?
Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarne VESNICIEI:
< Am trait si n-am stiut >”
Iubire
Iubesti - când ulciorul de-aramă
se umple pe rând, de la sine
aproape, de flori si de toamnă,
de foc, de-anotimpul din vine.
Iubesti - când suavă icoana
ce-ti faci în durere prin veac
o tii înrămată ca-n rana
străvechiului verde copac.
Iubesti - când sub timpuri prin sumbre
vâltori, unde nu ajung sorii,
te-avânti să culegi printre umbre
bălaiul surâs al comorii.
Iubesti - când simtiri se desteaptă
că-n lume doar inima este,
că-n drumuri la capăt te-asteaptă
nu moartea, ci altă poveste.
Iubesti - când întreaga făptură,
cu schimbul, odihnă, furtună
îti este-n aceeasi măsură
si lavă pătrunsă de lună.
A Paunescu
Ce frumoasă eşti în prag de iarnă,
Ninge disperat asupra ta,
Cerul peste tine se răstoarnă,
Ţurţurii în plete vor suna.
Hai să fim doi oameni de zăpadă
Ridicaţi de braţe de copii,
Care-n frig şi ger mai ştiu să creadă
Că se pot iubi, se pot iubi.
Ce frumoasă eşti în prag de vară,
Când miroşi a mere ce se coc,
Cerul în fiinţa ta coboară
Trupul meu din trupul tău ia foc.
Focurile noastre se cunună,
Focurile noastre se-nţeleg,
Suntem baza lumii împreună
Suntem vara focului întreg.
Ce frumoasă eşti în prag de toamnă,
Ca o zi egală între nopţi,
Când iubirea noastră te condamnă
Să ai soarta strugurilor copţi.
Să înveţi, iubito, să te bucuri
Că ţi-am dat din jertfă un destin,
Şi că via asurzând de struguri,
Va trăi definitiv în vin.
Ce frumoasă eşti în primăvară,
Cea mai minunată-ntre femei,
Iezii pasc năframa ta uşoară,
Tu, cu muguri, bluza ţi-o închei.
Sigilat de taine nepătrunse
Cerul bate drumul tău îngust,
Trupul tău de muguri şi de frunze
De la cine să învăţ să-l gust?
A Paunescu
Ce daca vine primavara
Atâta iarna e în noi
Ca martie se poate duce
Cu toti cocorii înapoi
In noi e loc numai de iarna
Vom îngheta sub ultim ger
Orbecaind pe copci de gheata
Ca un stingher spre alt stingher.
Si vin din patriile calde
Cocorii toamnei ce trecu
Si cuiburi si-au facut la stresini
Si lânga mine nu esti tu
Ninsori mai grave decât moartea
Au fost si sunt si vor mai fi
La mine-n suflet este vifor
Si vin nebuni sa faca schi.
Si ninge pâna la prasele
Ninsoarea-mi intra-n în trupul tot
Un dans de oameni de zapada
Ce îmbratisarea n-o mai pot
La noi e iarna pe vecie
Doi fosti nefericiti amanti
Ia-ti înflorirea, primavara
Si toti cocorii emigranti.
Primavara, care-ai fost
Nu veni, n-ai nici un rost
Poti sa pleci suntem reci
Iarna ni-i pe veci.
A. Paunescu
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinţi statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i.
Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem şi ce vrem
Noi să-i răspundem cufundaţi cu malul
Ceva-ntre rugăciune şi blestem.
Ca un barbar ce ţine o tanagră
Aşa sîntem pe-acest nisip noi doi
Şi stelele ce cad în Marea Neagră
Ridică valul sîngelui din noi.
Să ne iubim hipnotizaţi de lună
Cutreieraţi de-al vaselor tangaj
Şi să ne viscolească împreună
Ninsorile de sare pe obraji.
Să ne iubim, păgîna mea atee
Iubito, marea seamănă cu noi
Sîntem un Dumnezeu şi-o Dumnezee
Chemaţi să-nceapă lumea de la doi.
Să ne iubim pe ţărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curăţăm întreaga lume veche
În fluxul şi refluxul noii mări.
Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată, valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în faţa mării
Să nu spun că-ngenunchï în faţa ta.
A. Paunescu
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Urme de buze pe umarul meu
Vara trecuta imi spuneai
Ca sunt valul ce il asteptai
Dar apoi nori s-au adunat
Si nu stiu de ce toamna mi te-a furat
Vantul doar sopteste acum
Nu mai e nimeni, esti singur pe drum
Si ploua, ploua, ploua peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua, noua vieti de-as avea
Le-as da pe-o vara ca cea in care-ai fost a mea
Iar e vara dar ai plecat
Versuri Voltaj - Vara trecuta
de pe www.versuri.ro
Nu pot cladi castele din nisip uscat
Soarele nu e, s-a pierdut,
Nu mai iese din mare, ca anul trecut
Si ploua, ploua, ploua peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua, noua vieti de-as avea
Le-as da pe-o vara in care-ai fost a mea
Si ploua, ploua, ploua, peste inima mea
Un rau de lacrimi, ramane-n urma ta
Iar noua, noua, noua nu ne va mai canta
Nicio chïtara, pe-o plaja goala, undeva
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.
Fiindcă este ziua femeii şi sunt mult prea multe de spus, am gândit că poezia aceasta, care mie imi place foarte mult, va spune mult mai mult decât aş fi reuşit eu.
> Asa e mama si a fost
> bunica
> Asa suntem femei langa femei
> Parem nimic si nu-nsemnam nimica
> Doar niste ele ce-i slujesc pe ei.
>
>
> Ei neglijenti, iar ele foarte calme
> Ei incurcand ce ele limpezesc
> Ei numai talpi si ele numai palme
> Acesta e destinul femeiesc.
>
> Si-n fond, ce fac femeile pe lume?
> Nimic maret, nimic impunator.
> Schimbandu-si dupa ei si drum si nume
>
> Pun lucrurile iar la locul lor.
>
> Cu-atatia pasi ce au facut prin casa
> Si pentru care plata nici nu cer
> De-ar fi pornit pe-o cale glorioasa
> Ar fi ajuns si dincolo de cer.
>
> Ei fac ce fac si tot ce fac se vede
>
> Ba strica mult si ele-ndreapta tot
> Si de aceea nimeni nu le crede
> Cand cad, imbatranesc si nu mai pot.
>
> Asa e mama si a fost bunica
> Si ca ele maine eu voi fi.
> Ce facem noi, femeile? Nimica,
> Decat curat si
> uneori copii.
>
> Suntem veriga firului de ata
> In fiecare lant facut din doi
> E greu cu noi femeile in viata
> Dar este imposibil fara noi….
Dacă tu ai dispărea
Într-o noapte oarecare
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca nebun pe mare.
Cu un sac întreg de lut
Şi-o spinare de nuiele
Să te fac de la-nceput
Cu puterea mîinii mele.
Lucru lung şi monoton
Să te înviez, femeie,
Eu, bolnav Hyperion
Hai şi umblă, Galatee !
Dacă tu ai dispărea
Fi-ţi-ar moartea numai viaţă
Dulcea mea, amara mea
Aş pleca în ţări de gheaţă.
Să te fac din ţurţuri reci
Să te-mbrac în promoroacă
Şi apoi să poţi să pleci
Orişiunde o să-ţi placă…
De-ai cădea într-adevăr
În momentul marii frîngeri
Aş veni la tine-n cer
Să te recompun din îngeri.
Şi pe urmă aş pleca
Umilit şi iluzoriu
Unde este casa mea
O mansardă-n purgatoriu.
Dacă tu ai dispărea
Şi din rîsu-mi şi din plînsu-mi
Te-aş găsi în sinea mea
Te-aş zidi din mine însumï !
Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.
Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Adrian Păunescu Totuşi, iubirea
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
Şi totuşi e stare de veghe
Şi totuşi murim repetat
Şi totuşi mai cred în pereche
Şi totuşi ceva sa-ntâmplat.
Pretenţii nici n-am de la lume
Un pat, întuneric şi tu
Intrăm în amor fără nume
Fiorul ca fulger căzu.
Motoarele lumii sunt stinse
Reţele pe căi au căzut
Un mare pustiu pe cuprins e
Trezeşte-le tu c-un sărut.
Acum te declar Dumnezee
Eu însumi mă simt Dumnezeu
Continuă lumea femeie
Cu plozi scrişi în numele meu.
Afară roiesc întunerici
Aici suntem noi luminoşi
Se ceartă-ntre ele biserici
Făcându-şi acelaşi reproş.
Şi tu şi iubirea există
Şi moartea există în ea
Îmi place mai mult când eşti tristă
Tristeţea, de fapt, e a ta.
Genunchii mi-i plec pe podele
Cu capul mă sprijin de cer,
Tu eşti în puterile mele,
Deşi închiziţii te cer.
Ce spun se aude aiurea,
Mă-ntorc la silaba dintâi,
Prăval peste tine pădurea:
Adio, adică rămâi.
Şi totuşi există iubire
Şi totuşi există blestem
Dau lumii, dau lumii de ştire
Iubesc, am curaj şi mă tem.
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
Nicolae Iorga
Ci de-am fi singuri ...
Ci, de-am fi singuri amândoi
Si nime sa ne asculte,
Uitându-ma în ochii tai,
Ti-as spune asa de multe...
Ar trece vremea si n'am sti
Ce e aceia vreme
Si n'ar fi nimene din vis
În lume sa ne cheme.
Am fi departe tare dusi,
Straini de lumea'ntreaga:
Pe vesnicie ti-as fi drag,
Tu vesnic mi-ai fi draga;
Cu sarutari am sterge'n ochi
A'lacrimilor urme,
Si cine oare s'a'ndura
Al nostru raiu sa-l curme?
Ti-as spune vorbe dulci încet:
Ca sa le-auzi mai bine,
Tot mai aproape ai pleca
Obrazul tau de mine.
Si-atuncea de ne-om saruta,
A cui sa fie vina?
Nici tu, ca nu ma auziai,
Nici eu n'oiu fi pricina.
Ce e amorul?
M. Eminescu
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Caci mii de lacrimi nu-i ajung
Si tot mai multe cere.
De-un semn in treacat de la ea
El sufletul ti-l leaga,
Incat sa n-o mai poti uita
Viata ta intreaga.
Dar inca de te-asteapta-n prag
In umbra de unghere,
De se-ntalneste drag cu drag
Cum inima ta cere:
Dispar si ceruri si pamant
Si pieptul tau se bate,
Si totu-atarna de-un cuvant
Soptit pe jumatate.
Te urmareste saptamani
Un pas facut alene,
O dulce strangere de maini,
Un tremurat de gene.
Te urmaresc luminatori
Ca soarele si luna,
Si peste zi de-atatea ori
Si noaptea totdeauna.
Caci scris a fost ca viata ta
De doru-i sa nu-ncapa,
Caci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apa.
mi-a palcut mult...
si chiar ma gandeam k o sa mi-o trim..nu ma gandeam unde...
Multumesc..
si imi pare raw pt ieri/// k stiu k v-ati pregatit!
dupa care alearga toti
Dar tu, fiul meu, te lupta
Binele sa-l faci de poti
Doar cautand sa-i faci pe altii
Fericiti si mangaiati
Fericirea ta o afli
Cand pe-a altora o cati.
S-a stins dragostea
Si dak ar reveni
Eu cu tine n-as mai fi.
e fak de mine,va place?
> Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
> Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca
> Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita.
> Restul ... depinde de ceilalti.
>
> Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie
> Altora s-ar putea sa nu le pase.
> Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere
> Si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi
>
> Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata
> Ci PE CINE ai.
> Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
> Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
>
> Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca
> Ci cu ceea ce poti tu sa faci
>
> Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
> Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
>
> Am invatat ca oricum ai taia
> Orice lucru are doua fetze
>
> Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
> S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
>
> Am invatat ca poti continua inca mult timp
> Dupa ce ai spus ca nu mai poti
> Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
> Indiferent de consecinte
>
> Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
> Dar nu stiu s-o arate
> Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
> Dar nu am dreptul sa fiu si rau
>
> Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta
> Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
>
> Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu
> Nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
> Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
> Oricum te va rani din cand in cand
> Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
>
> Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii
> Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
> Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
> Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
>
> Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
> Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
>
> Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
> Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
> Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
> Si nu faptele sale
> Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
> Si pot vedea ceva total diferit
>
> Am invatat ca indiferent de consecinte
> Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
> Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
> De catre oameni care nici nu te cunosc.
>
> Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
> Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
> Am invatat ca scrisul
> Ca si vorbitul
> Poate linisti durerile sufletesti
> Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
> Iti sunt luati prea repede ...
>
> Am invatat sa iubesc
> Ca sa pot sa fiu iubit.
>
> Avem timp pentru toate.
>
> Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
> sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
> sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
> avem timp sa citim si sa scriem,
> sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
> avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
> avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
>
> Avem timp pentru ambitii si boli,
> sa invinovatim destinul si amanuntele,
> avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
> avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
> avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
> avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
> avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
> avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
>
> Avem timp pentru toate.
> Nu e timp doar pentru putina tandrete.
> Cand sa facem si asta - murim.
>
DRAGOSTEA intreaba PRIETENIA: dak yo exist u ce rost mai ai?
PRIETENIA raspunde... k sa aduc un zambet acolo unde u ai lasat o lacrima.....
curg peste autoturismele de pe sosele.
prin toamna privesti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntiia: fantastic
se vedea-nvatatoarea ocolita de curcubeu.
traim intr-un televizor color
cu sonorul dat incetisor...
in culori peruzea, lila, ecosez
zimbim obraz linga obraz, impreuna
ca Frank Sinatra si Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu timplele sidefii.
mi-au cam iesit fumurile de celebritate din cap
si viata literara mi se pare mai departe decit insulele Malvine
si fisnetele de pe strada mi se par pure obiecte estetice...
nu imi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid in mine ma face acum sa zimbesc.
stii cit ma obseda structura materiei? cit il iubeam pe Dylan Thomas?
stii cum plingeam ascultind "E perfect, mama"?
acum mentalitatea mea de producator s-a transformat intr-una de
consumator
si nu mai simt nevoia sa-mi cultiv obsesiile,
sa-mi intretin nefericirea.
visatoria mea trista s-a resorbit
acum, cand ai rasarit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.
Cri, draga eu.
trec autoturisme absente
pe sosele fluorescente.
va veni spic de zapada
si va fi altfel colorata fiecare piatra de pe strada
o sa viscoleasca peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldura Truman Capote
in miros de scortisoara si vin.
in televizorul color
cu sonorul dat incetisor
din parul tau oricare fir, suvita si franj
va fi dublat cu frez, ciclamen si oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tample perlate.
stiu acum ca viata exista ca sa fie traita
asta inveti de fapt de la o femeie: ca nu esti nemuritor
ca nu esti tot una cu universul chiar daca esti un mic univers.
stiu acum ca nici un poem nu a schimbat viata nimanui.
da labuta (vei da si boticul)
toamna isi agata baticul
in pomii turcoaz.
noi hoinarim prin fototapetul cu frunze galbui si cer de atlaz...
*Mircea Cartarescu - Da labuta(vei da si boticul)
Fereste-te de matraguna -
Ea-mi fura seara glasul
Si plange cu el
Din urmele talpilor tale;
Daca vrei sa ma uiti
Ascunde-te de luna -
Iti va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale;
Daca vrei sa pleci
Ascunde-te de ploaie,
Fereste-te de ninsoare,
Daca vrei sa ma uiti
Nu te apropia de mare,
Inconjura marea,
Nu te arata sub zborul pasarilor,
Fugi
De salciile cu pletele prelungi,
Pana vei gasi locul unde te
Asteapta uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar daca vrei sa pleci
Daca vrei sa ma uiti,
Nu incerca sa mori,
Mai ales nu incerca sa mori -
Stiu sa cobor ca intr-o fintana
Prin flori....."
Ana Blandiana - "Daca vrei sa nu te mai intorci"
Poti din nou zdrobi si frânge apostat-inima mea?
La picioare-ti cad si-ti caut în ochi negri-adânci ca marea,
Si sarut a tale mâne, si-i întreb de poti ierta.
Sterge-ti ochii, nu mai plânge!... A fost cruda-nvinuire,
A fost cruda si nedreapta, fara razem, fara fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu esti sânta prin iubire,
Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.